"[...] while i'am diggin for the truth, so much happens to it that instead of discovering the truth i dig up a heap of... pardon, i'd better not name it.”
(tarkovsky's stalker)

tarkovsky: stalker (сталкер)

un film imens. ar trebui să scriu pagini întregi, ori mie nu-mi place să scriu mult. de-aici, provocarea de a rezuma într-un mod clar şi eficient toată filosofia, toată poezia şi toată frumuseţea filmului. printre altele, călăuza a fost primul film pe care l-am văzut cu tata, la braşov, când aveam vreo 8-9 ani. dar asta n-are relevanţă aici, e doar un zâmbet de-al meu, puţin nostalgic, puţin ghiduş.

undeva în lumea noastră, în zilele noastre, există Zona. întâmplător, se găseşte în apropierea unui mic oraş rusesc, dar ar putea fi oriunde. ce este zona? mulţi cred că e locul unei vizite extraterestre petrecute cu ceva vreme în urmă, o suprafaţă imensă unde nimic nu mai este cum ar trebui să fie, şi unde legile fizicii şi legile accesibile omului în general, nu se mai aplică. un loc diferit, periculos. a place alienated unde nu oricine poate intra şi de unde nu oricine se poate întoarce nevătămat. de asemenea, un loc care ascunde o cameră bizară, unde dacă-ţi pui cea mai fierbinte dorinţă, ea îţi va fi împlinită. „but not just any wish comes true here, but only your innermost wish. not what would you holler at the top of your voice. coming true here is only what's in line with your nature, with your essence, of which you know nothing. but it's there, in you, directing you all your life”. e destul de complicat. what is it you really, subconsciously, wish for? eşti pregătit să ştii şi să primeşti împlinirea acestei dorinţe? unii au murit încercând, alţii au renunţat şi s-au întors, alţii au reuşit. cel care, pe parcursul anilor, i-a ajutat pe mulţi să pătrundă în zonă este el, călăuza, stalker. iar el spune: „the zone is a complicated system of traps and they're all deadly. ...[...] it may even seem capricious. but it is what we've made it with our condition...i think it lets pass those who lost all hope. not good or bad, but wretched people.” cei doi pe care-i călăuzeşte de data asta sunt profesorul şi scriitorul. no names, no biographies. just two people searching for something. pe undeva, filmul e aproape o parabolă a creştinismului. dar e şi altceva. cel mai mult pare a fi o călătorie interioară, plină de pericole şi de seemingly impossible obstacles. a journey toward one's self. frumos şi al naibii de greu.

cinematografic, filmul este o poezie. la fel cum este o muzică qvasi-psihedelică, o grafică în sepia, o fotografie realistă sau un decor de teatru. pe undeva, foarte foarte vag, mi-a adus aminte de portocala mecanică, unde am întâlnit aceeaşi uimitoare împletire de stiluri şi de cadre, formând un tot extrem de bine închegat. coincidenţă sau nu, beethoven pe coloana sonoră a ambelor filme, care oricum, sunt diferite ca oceanul de uscat. deşi...

ar mai fi multe de scris, dar mă opresc aici, e cel mai bine. şi nu-i un film despre care să spun: enjoy. mai degrabă prepare yourselves.

vis (fragment)
sunt cu mama la un concert iron maiden şi lucrul acesta pare foarte normal, cum dealtfel orice pare normal într-un vis. la un moment dat trebuie să mă duc până acasă, (stăm aproape), să aduc ceva, nu-mi amintesc ce. încep să alerg, dar aşa cum se întâmplă de obicei în vise, picioarele nu mă ascultă, paşii îmi sunt de plumb şi de-o lentoare enervantă. sunt depăşită de toată lumea, timpul se dilată, când deodată încep să mă înalţ şi să zbor printre oameni sau pe deasupra lor, ondulându-mi cu uşurinţă trupul pentru a evita obstacolele. totul e de o frumuseţe năucitoare. senzaţia e de nedescris. însă nu sunt uimită, pentru că în vis totul funcţionează după alte criterii. am mai zburat în vis. e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată. în plus, eu nu ştiu că visez când visez. iau totul de bun, ca aşa-s eu, credulă. de-aici încolo nu-mi amintesc mare lucru, am trecut într-un spaţiu medievalo-fantastic, de poveste, în care vieţuiau tot soiul de creaturi stranii, omul-munte (contruit ca un lego din bolovani imenşi), omul-lup, care arăta ca un personaj de manga, eu eram iubita lui şi salvam omenirea de ea însăşi, sau aşa ceva, irelevant, m-am trezit frântă de oboseală. ce...credeţi că-i uşor să salvezi lumea? ask bruce willis if you don't believe me.

later edit: călugării de la voroneţ îi dau în judecată pe producătorii filmului avatar pentru furtul albastrului de voroneţ, iar eminescu a fost propus pentru canonizare. no comment.

today everything is broken.

yet trying to mend it seems utterly dull. staring at scattered pieces can be fascinating. 'cause of the multiplicity of angles. 'cause of the apparently distorted reflections. 'cause seeing the whole picture isn't always the answer.

vis: sunt la teatrul naţional împreună cu onuca, theo şi restul de la 74. naţionalul arată diferit, e o combinaţie aiuristică între globe theater, arena din mad max şi colosseum. se joacă ceva de shakespeare; e o punere în scenă dezlânată, penibilă, făcută fără cap. mulţimea însă savurează, viermuind zgomotos. mi se face rău. celor cu care sunt, de asemenea. vrem să plecăm, dar între timp teatrul s-a transformat într-o căsuţă cochetă aflată pe faleză undeva la 2 mai. sunt puţin uimită, dar mă adaptez repede. îmi convine. restul se răspândesc pe plajă, lipsiţi de griji şi zâmbitori. culegem pietricele verzi, sticloase. la un moment dat intru în apă să înot, iar peisajul se transformă iar, parţial: marea e gălbuie şi mocirloasă, se lasă seara şi ţărmul dispare. în apă, lângă mine, ghicesc forme imense, neliniştitoare: sunt cai, porci şi hipopotami. sunt îngrozită. când nişte nări uriaşe de cal se apropie de mine, dilatate şi întunecate ca iadul, mă avânt spre ţărm cu ultimele puteri. pe plajă e iar soare, întrezăresc fiinţe încântătoare, leneşe, şi mă cuprinde o stare de bine.